De ceva timp sunt departe de casa

De ceva timp sunt departe de casa si de mine. Vine toamna si in Frankfurt se sarbatoresc 25 de ani de la caderea Zidului Berlinului.

Surpriza de ziua mea

Era ianuarie 2007, pe aproape de Sf. Ion. M-am dus la intalnire cu iubirea mea de atunci, Gabi. Am petrecut toata ziua impreuna si seara trebuia sa ma intorc acasa. Gabi era un baiat care ar fi putut parea timid, nu ii placea sa fie inconjurat de oameni. Eram impreuna de 7 ani deja si inca nu venise niciodata acasa la mine. Seara nu ma conducea acasa, ma intorceam singura si asta nu a fost niciodata o problema. Imi placea mult Gabi si nu vroiam sa il presez la chestii care nu ii placeau, pentru ca se supara repede si ii trecea greu. Cine s-ar fi gandit atunci ca, dupa inca 7 ani, vietile noastre vor arata atat de diferit? In seara aia insa a avut chef de plimbare si a iesit cu mine pana la metrou. Ba mai mult, s-a urcat in metrou. Ma tot gandeam ca o sa plece cand ajungem la Aparatorii Patriei. Dar nu a plecat, a mers cu mine pana la bloc. Atunci mi-am propus sa nu fac mare caz de asta, ca sa nu se sperie, si poate chiar urca sa imi cunoasca familia. Si chiar asa a si fost. Eram in al 9lea cer, emotionata si speriata ca nu cumva ceva sa mearga prost si sa strice tot. Cand am intrat in casa, muzica la maxim, petrecere mare si toti au inceput sa strige la multi ani. Eu nu ma puteam gandi decat sa nu se sperie Gabi, ca odata vine si el la noi si atunci e ca la turci. Si atunci am realizat ca el stia, ca totul era o petrecere surpriza pe care o organizasera surioarele mele pentru mine pe baza unui mail de funnies. Numai ele ar fi putut sa imi adune asa prietenii de la serviciu, de la scoala, din cartier, si sa il convinga pe Gabi. Oana imi facuse un tort superfrumos si bun, Diplomat - era preferatul meu atunci. Tot de la Oana imi amintesc ca am primit un set de ingrijire a parului pe care mi-l doream. Am primit multe cadouri atunci, a fost cea mai frumoasa petrecere de ziua mea! Eh, uite ca m-a luat pofta de povesti. Poate mai scriu zilele astea.

Premiul Intai

(din gama 'ma las de bloguri in limbi straine, ca in limba mea e mai bine') In clasea a sasea am luat premiul intai prima data in viata mea. A fost mare chestie, ca ieseam mereu pe locul doi dupa Lacatus. Vroiam si eu sa vad cum e cu coronita. Si a fost frumos. Am avut o coronita mare, plina cu cele mai frumoase flori, pe care mi-a facut-o mama mult mai frumos decat coronitele scumpe de la piata. Eu eram convinsa atunci ca mama imi face coronita pentru ca ea stie mai frumos, nu ca poate nu si-ar permite coronitele scumpe de la piata. Unchiul si matusa mea, care erau bogati, m-au dus la cumparaturi si mi-au cumparat fusta de blugi si o camasa alba frumoasa. Surioarele mele au luat si ele premii, si parintii nostri au venit cu noi la scoala, la festivitatea de premiere. Tata a stat putin, cred ca ii era ciudat, ca noi nu faceam prostii si el nu avea treaba la scoala in general. Cand s-a terminat festivitatea, mama ne-a dus sa ne ia inghetata, era o vara torida si era ceva special sa ne ia inghetata. Ne-a dus la dozator si se lauda pe la cunostinte, toata lumea se uita la noi ca eram atatea fetite cu coronite. Si o prietena de-a mamei tot zicea ca am luat premiul intai si sa ne cumpere inghetata scumpa, nu din aia diluata de la dozator, ca e numai apa. Si eu ma simteam mandra, ca toata lumea recunostea reusita mea ca ceva demn de lauda. Nu m-am gandit nici un moment cu s-ar fi simtit mama mea. Saracii parintii nostri, ne-au dat tot ce au avut, nu si-au permis sa ne ia inghetata scumpa. Ii iubesc din toata inima, nu le merit dragostea, tot ce au sadit in anii de sacrificii pe care le-au facut pentru noi imi da putere in fiecare noua zi. Tatal meu traieste acum in inima mea, sper ca stie cat de mult il iubesc! Mama, vreau ca in anul care vine sa imi citesti blogul, sa inveti engleza si sa fii langa noi pe orice meridian ne-am lua zborul. Te iubesc! Lumi

Bubico

Bubico was a plastic puppy. It was white, had a collar, ears alert and a playful smile. I had lots of toys, but Bubico was not mine. It belonged to one of the kids on the familuy we were visiting that time.

Once it chose to be named Bubico and i enthusiastically wrote the name Bubico all over it in neat handwriting, Bubico was mine. I knew it, Bubico knew it and the kids living there as well.

I don't remember when Bubico left, just that he was a special part of my childhood. But then there were no glass office buildings, my family lived in this green place with a yard, which seemed to fill up with richly horned stags. And there was this one kid in whose yard there were snowdrops and no one could have any, except my sister Eliza.

El gato no ladra

Listening Spanish radio, i feel like playing with words. Liebevoll, casualidad, ask her out, chewing gum, gato no ladra. Words rolling out in all languages.

It's all a lie of course, and i love getting diatracted by the colourful nuances of words rather than turning a sobre eye to the practicalities of life.