de Mos Nicolae

Azi dimineata a nins feeric. S-a asternut, in sfarsit, ceva zapada. Avem si soare - perfect!

E dimineata de Mos Nicolae. Mama m-a sunat sa-mi spuna La Multi Ani si sa-mi trimita dragostea ei.

Anul asta nu am ghetele la usa. Daca tot imi e inima ca o cizma, a umplut'o Mosu' cu de toate. Cu dragoste pentru familia mea. Cu dor pentru Nicolaii care aduceau sabatoarea in casa pana acum cativa ani. Cu bucurie pentru drumetii care ne vin la anul. Cu calda multumire pentru minunile si taramurile ce am ajuns sa le vedem si omuletii care ne-au intins o mana cand am traversat vreun podet ingust.

Cu speranta ca o sa vedem si alte taramuri, ca o sa ne minunam si de alti omuleti cu alte obiceiuri, ca o sa putem vorbi in limbi care mai de care mai fascinante; ca harta lumii o sa ramana un teren de joaca accesibil si ca nici un hotar nu o sa ne separe.

Cu zile cu soare si ierni cu zapezi frumoase. Cu nopti clare si somn linistit.

Buna dimineata de Mos Nicolae!

 

Aventurile lui Heidi la Frankfurt

Saga Berlin s-a incheiat cu fast pe 16 decembrie. A fost o noapte frumoasa, a venit si mama si am petrecut ca niste inalte fete regale in cel mai pur stil Harry Potter. Mi-a placut sa port roba si tichia (chiar daca unora le-a lasat semne), mi-a placut sa fiu chemata in fata, mi-a placut ce s-a spus despre mine.Mi-a placut sa dansez pana dimineata si sa nu-mi fac griji de nimic. Am dansat in cea mai dulce ignoranta, fara sa stiu ca bunica a plecat, fara sa gandesc ce urmeaza a doua zi sau peste o luna sau peste 5 ani.

Acasa vremea era cam rece si fiecare iarna mai ia cu ea cate ceva. Pe casa batraneasca e pus acum lacatul, bunicul nu spune nimic, si Betty nu mai merge. Dar, Doamne ajuta, ne mai avem unii pe altii si mai ales pe mama. Ca orice familie care-si duce dorul, ne-am certat si ne-am impacat si ne-am impartasit sentimente puternice. Am avut Craciun, am avut Revelion. Surorile mele - frumoase si complicate precum anotimpurile. Mama - aceeasi caldura care transforma casa in camin. Am dat o fuga la Brasov, sa ma bucur de zapada si dans, si am infiintat o societate secreta, a carei carte de capatai s-a studiat si insusit temeinic.

Cand Anul Nou picotea spre ziua, am schimbat povestile, m-am facut Heidi si am pornit hai hui spre Frankfurt. Anul trecut porneam spre Hogwarts, unde ma asteptau vrajitori din toate cele patru zari. Anul acesta am pornit spre un oras nou, fermecat in felul lui. De data asta am resimtit mai puternic plecarea de acasa. Imi lipseste Hogwarts-ul de la ESMT, dar ma bucur de oras si imi place sa descopar omuletii din povestea noua.

Am facut curat in tara

Sambata trecuta, intr-adevar, n'am scris pe blog. Noi, echipa 2883, am sacrificat somnul dulce de sambata dimineata si ne'am pornit sa facem curat in tara.

Am constatat cu bucurie ca lumea vrea sa fie curat in tara, si nu putini au fost cei care au pus osul la treaba.

Coada la munca gratis - e ceva ce merita vazut!

Cu toate ca la capitolul organizare e MULT loc de mai bine, spiritul voluntar palpita in romani.

Am fost in Padurea Baneasa si am descoperit ca in unii romani nu palpita si cei sapte ani de acasa, din pacate. Am cules saci intregi plini cu lucruri pe care te'ai astepta sa le gasesti oriunde, numai in padure nu.

Am vanat gunoaiele, ne'am razboit cu panzele de paianjen, ne'am zgariat si nici nu ne'am pierdut unii de ceilalti.

Printre gunoaie am observat si copaci frumosi cu coroana verde, luminisuri infrunzite si ciuperci bine crescute.

Ce mai, in asa locatie tot sa faci voluntariat!

Cifrele preliminare spun ca s-au strans cel putin 187 000 de saci de gunoaie (din toata tara, nu din Padurea Baneasa). Era ceva mizerie! Important e sa pastram ceea ce s-a facut - pana la urma nu e atat de greu sa pui o hartie la cos, sau sa strangi gunoaiele pe care tu le-ai facut.

Daca mergi in padure si chiar simti nevoia sa lasi ceva in urma, lasa un copac!

Surpriza pentru cutiamuzicala

Am fost o saptamana si eu pana acilea sa dorm ca eram usor nedormita. Si, la intoarcere, mare cadou mare ce ma astepta in cutiamuzicala. L'am deschis cu grija, sa nu-i stric ambalajul.

Ian poftim ce'mi spune Durasel:

"Hei, e febra premiilor, asa ca iti dau un premiu - ala cu "I love your blog", ca imi place cum scrii. Esti foarte profunda, poate te apuci sa scrii o nuvela. Serios!


Huggy, Durasel"
 
Preiau din discursul de premiere: 
 
"O mai citesc pe Costina, cu al sau blogulet Din Gand in Gand. Costina este o fata sensibila, imi place ca cineva mai are inclinatia catre suflet si gandire. Costinuto, tu ziceai de “Mananca, roaga-te, iubeste”, ca ti-a placut mult cartea, si ai avut fler, ca uite, deja s-a facut si un film cu Julia Roberts si Javier Bardem. De abia astept sa il vad! Te chiero, bre!"
 
Multumesc din inima juriului, nu fara incantarea aferenta si rosirea obrajilor si fluturatul modest, dar gales, din gene :)
 
Este primul premiu si cel mai public cadou pe care l-a primit cutiamuzicala. A mai primit aprecieri si incurajari si chiar o cutie muzicala adevarata, de la ecou, sa nu ramana vreodata in pana de acorduri.
 

Va multumesc, imi creste inima...adica cutia :) de incantare. Maestro, muzica!

 
 
 
 
 
 

nedormiri si altele asemenea

Cum as bea acum o cescuta de somnic!!! Mi'ar placea sa pot merge la o terasa si sa comand, simplu, un pui de somn.

E prea tarziu, e prea cald, musca e prea musca, floarea din ghiveci are frunzele prea taioase, vantul e prea vant cand bate, si e prea absent cand nu bate. Eu numar oile, vacile, macile, gandurile si tot dau din gand in gand. Patul e ghimpat si de dormit nici vorba. Cica or sa dea astia algocalmin numai pe reteta anul asta. Sa vedem acum pe unde mai scot camasa, nedormita si fara leacuri de durere de cap.


Asculta mai multe audio Muzica

Nu mi-a placut azi la pilates. Pentru ca, indata ce ma intindeam pe salteluta, as fi tras la niste aghioase, si cui sa'i mai arda de miscari sportive? As fi putut sa dorm la pilates - era racoare si erau multi oameni, sigur nu mi'ar fi fost urat.

M'am gandit si cred ca totusi Parlamentul ramane optiunea cea mai buna pentru viitor: acolo voi putea sa dorm pe saturate, si clar nu va trebui sa dorm singura.

razboiul diminetilor

Exista persoane care functioneaza mai bine dimineata, persoane care se simt mai bine dupa amiaza si persoane care sunt in elementul lor seara sau noaptea. Nimic nou in asta.

Nu mi-am pus problema daca eu sunt facuta sa traiesc dupa-masa sau seara. Stiu sigur ca imi plac diminetile, atunci cand ele incep cu o sesiune de intindere la ora 10 dimineata si apoi cu jumatate de ora de lenevit. Dupa tartine cu margarina si miere si o cana de lapte cald, ziua poate incepe. Salut surazatoare pe toata lumea, am energie pentru provocarile lumii, pentru taxe si impozite, pentru muncit pe ogor, pentru plimbat cu metroul, pentru omuleti iritati, pentru trecerea de pietoni, pentru gasit haine de purtat la birou si pentru inca un numar nedefinit de lucruri de facut intr’o zi.

 

Problema apare cand omuletii care functioneaza bine pana in ora 10 dimineata simt nevoia sa isi reverse asupra mea energia si bucuria de a fi treji si infiintati la birou la ora 8. Ceasul lor biologic suna si suna si suna, chiar daca ei s’au trezit, si le da o nevoie nestavilita de a trezi pe toata lumea din jurul lor. Nu e suficient ca am ajuns la birou la ora 8, trebuie sa fac si un cadril si sa prestez portia zilnica de sociabilitate, care ar putea sa fie chiar agreabila pe la un 12.

Daca le spun ca dorm, acest lucru se constituie intr-un imbold nestapanit de a face un milion de glume la care eu trebuie sa rad, sau impunsaturi amuzante cu degetul sau bagat excesiv in seama. Aceste lucruri sunt gandite probabil sa ma ajute sa ma trezesc, caci fara de ele cu siguranta as fi ramas in coma tot restul zilei.

Le multumesc colegilor mei care imi poarta de grija si le doresc asemenea! Unicul meu regret este ca nu sunt pe langa ei seara, cand sunt si ei pe pilot automat, sa le intorc favoarea.

Pana una alta, hai sa nu povestim pana in ora 10. Nu vreau cafea, nu vreau sa spun ce am facut ieri, nu vreau sa aud ultimele stiri. Si mai ales nu cantati!

de sub pleoape (fara cuvinte)

Pe-o gura de rai

V-am mai povestit eu despre preumblarile mele prin Narnia si alte locuri despre care, daca n'ar fi, nici ca s'ar povesti.

Dupa atatea povesti de groaza s-a sunat iar adunarea.

M'am echipat cu armura strasnica pentru batalie

si am pornit la drum.

Ne-am adunat cu mic, cu mare,

care mai calare, care mai pe jos

 unii pe calea aerului

personaje care mai de care mai exotice, de peste mari si tari

dupa pericole nenumarate si batalii cu monstri fiorosi

si'am poposit la Pestera, taram neuitat de lume, unde povestile nu se spun, ci se vad in fiecare zi de la rasarit pana la lasarea intunericului.

Intariti cu puteri supranaturale

am cumpanit bine strategia de atac

si am pornit spre indraznete cuceriri.

Am cules salati.. aaaaaaa, pardon, afine din gradina ursului

fiecare avand ca singura grija nu cumva sa ramana ultimul :)

Am impartit apoi frateste prada

si ne'am bucurat de o binemeritata odihna.

Acoperiti de glorie, ne'am adunat la sfatul vitejilor

ne-am oblojit ranile

si am pornit o petrecere ca'n povesti.

Si-am petrecut pana la rasarit, si n-a fost chip sa ne-nchida cineva gura.

Apoi, vitejii mei, am incalecat pe'o sa

si v-am spus povestea asa.

Nu somnim

E ora unu / Omul negru n'a venit

E ora doua / Omul negru n'a venit...

... usa de la debara a cascat prelung si scartait si s'a tras la culcare. In camera mea iar se odihneste numai mobila.

Am obosit sa doarma toti, numai eu nu. Imi pierd rabdarea si ma apuca nervii. Am chef sa sparg si sa reprosez, am chef sa urasc.

Te urasc ca esti departe si nu ma poti proteja sa dorm si eu linistita, la adapost. Te urasc ca esti prea putin ca sa imi fii adapost, te urasc ca nu stii sau nu vrei sa fii mai mult. Te urasc ca ai treizeci de ani si dormi cu lumina aprinsa! Te urasc ca esti Dumnezeu dintotdeauna si n'ai invatat inca sa le repari pe toate. Te urasc ca te compatimesti! Te urasc ca nu dormi! Te urasc ca esti slabiciune!

As racai la usa, cu ghearele scoase, pana dincolo, pana in partea cealalta.

To the FUN side of the island!

Ploua fermecat

Ploua azi cum n’a plouat de vieti intregi.

M-as lipi de fereastra sa ma las pierduta in ploaia care cade tacuta. Peretele de geam al biroului ar putea sa fie o cortina transparenta si moale, pe care eu as putea-o ridica. M’as furisa pe sub ea dincolo, in ploaia tacuta si lumea pierduta care azi m-a gasit din nou.

In mintea mea, ploaia cerne peste munti verzi impaduriti. Miroase a curat, e mirosul lumii curate pe care n-am mai stiut-o de ceva timp. Nu aveam serviciu in lumea de atunci, nu exista serviciu. Nu exista moarte, nici urat. Pe ploaia de atunci porneam pe drumul vechi spre Poiana, si o singura data m’am lasat putin speriata de urletul lui lup. In rest, nu existau temeri, nici limite. Totul era posibil, si somnul de dupa-masa era o tortura. Eram oricine decideam sa fiu, si nici un loc din lume nu era prea departe.

Ploua o ploaie fermecata. Mi’era dor sa ma furisez pe sub cortina transparenta in ploaia verde catre oriunde sau oricand as putea gandi.

Vocea care stie

E o voce mica, si imi susoteste in ureche.

 

Ea stie déjà ce se intampla si imi sufla in ureche tot felul de lucruri dezagreabile. Eu imi bag degetele in urechi si cant in gura mare sa nu o aud. Sau ma cert cu ea si ii spun ca imi distruge povestile, ca e carcotasa si emo si vede totul in culori partinitoare.

 

Dar eu stiu ca vocea mica stie ce se intampla. E incredibil cum unii oameni (si mai ales eu) pot face greseli de atatea ori chiar in conditiile in care stiu sigur ce se intampla. E in acelasi timp impresionant si ridicol cata putere avem sa speram, sa mai incercam o data si inca o data in ciuda evidentelor.

 

Vocea mica turuie neobosita – ragusir-ar!

Strang bine ochii  sa nu mai aud decat valurile.

Mobila vie si alte ganduri spre dimineata

Mai nou sunt precum bebelusii aia, nu pot dormi nici daca sta cineva sa'mi faca jucarii. Indata ce bona de serviciu dispare, tot asa si somnul meu si linistea mea.

Ma gandesc cum e cu mobila asta care se aseaza cand se duce lumea la culcare. De exemplu, televizorul meu nu a fost pornit de cel putin 3 luni. Nu e bagat in priza si nu stiu daca are setata antena. Nu am niciodata timp sa ma uit la TV si nu ii simt lipsa. Cand ma bag la culcare insa, televizorul mai trosneste din cate o incheietura. E ca si cum mobila si casa stau drepti cat e lumina aprinsa, ca niste soldatei in post. Cand insa se da stingerea, se sprijina intr'o rina si isi permit sa motaie si ele.

Numai eu nu'mi prea mai permit sa motai, decat ziua la birou, cand imi iau angajamente fierbinti ca, odata ajunsa acasa, voi dormi pe rupte. La lumina zilei uit ca in ultima vreme numai mobila isi mai permite sa motaie in camera mea.

Eu dorm pe apucate, iepureste, ca si cum astept vreo chemare la oaste.

Si cu cat ma straduiesc sa ma gandesc mai putin, cu atat mai mult gandurile mele se lipesc.

Se lipesc de visul mamei, cu o zi inainte sa mergem cu tata la doctor prima data. Mama a visat ca Gabita il striga pe Filip. Atunci totul era inca doar o raceala netratata.

(si mobila din bucatarie tocmai ce s'a tras la culcare)

Se lipesc de visul meu de sambata, cand eu ma sfatuiam cu fetele cum sa facem ca mi'e urat sa fiu singura acasa dupa ce s'a intamplat cu Filip. Si telefonul suna si era Filip. Si eu, mirata, il intrebam cum e posibil, cum se poate sa ma sune.

Si el imi raspundea:

"PUIULE, stiu ca s-a intamplat asta. Dar noi suntem O FAMILIE, SI LUCRURILE ASTEA NU SE SCHIMBA NICIODATA. Normal ca o sa tinem legatura."

Jumper

Am vazut de curand filmul Jumper. Pe scurt, povestea e despre un omulet darut cu abilitatea supranaturala de a face salturi in spatiu, de a se teleporta oriunde doreste. Totul bine si frumos, pana cand descopera ca este vanat de omuletii rai care nu se pot teleporta oriunde doresc.

De la a avea lumea la picioarele lui, Jumper-ul din poveste se trezeste bagat in corzi, facand salturi dureroase din lume'n lume, de la un soc electric la altul. Lipsit de profunzime, plin de clisee rasuflate si raspunsuri din gama "uite-asa", filmul merita vazut pentru ca si viata e tot un raspuns din gama "uite-asa" sau "de-aia".

Dupa Jumper am incercat si eu faza cu sariturile. Sar din loc in loc, de acasa la birou, in alt loc, in alta banca, in alt oras, tot sar intre lumi, cautand sa scap de muscatura socului electric. Pana acum, singurul lucru care nu se schimba intre sarituri e chiar socul electric, pe care nu reusesc sa-l pierd intre lumi. Schimb lumile care'mi sunt dragi ca sa scap de el, dar doar pe ele le pierd, el ramane.

Vreau sa franez, sa nu-mi mai sacrific lumile ca sa scap de limba lui ascutita. Vreau sa am iar lumea la picioare.

Ssssshhhh..

Ssssshhhh... vorbeste in soapta, astept o veste.

E o veste buna, vine timid, face un pas si apoi se mai ascunde putin. Ea crede ca nu o simt, si se furiseaza pash-pash, chiar daca o sa intarzie putin.




Eu o simt déjà cum umple aerul din lumea mea, dar nu vreau sa o dau de gol. Nu vreau sa se sperie si sa se ascunda.



Joc v-ati ascunselea cu vestea buna, si continui sa respire in acelasi ritm ca mai inainte. Nu stiu daca ma va surprinde de dupa colt sau ma va trezi intr-o dimineata ghidus.



Cu sapa in mana, imi vad de treaba mea. Daca ai ceva sa’mi spui, sopteste’mi incet la ureche. Si mai ales, nu privi peste umar, sa nu dai de gol vestea cea buna.

Vine valu' imi ia calu'

Acum o saptamana, cand a inceput nebunia, m'am aparat cu un snur de martisor, desi nu venise inca martisorul. Aveam pofta de o primavara, pofta de viata, si mi'am pus martisor sa ademenesc primavara mai repede.

In ziua in care am chemat primavara mi'am cumparat si pantofi rosii si m'am lasat sa visez cai verzi pe pereti.

Din ziua urmatoare, toti caii s'au dus de rapa.

In fiecare zi port la mana snurul de martisor ca sa ma apere de deochi, de rele, de necurate. Si sa aduca primavara mai repede, daca se poate. Sau macar sa ma apere.

Snurul de martisor s'a despletit de la atata purtat, si m'a aparat cat a putut el de bine. Dar primavara nu a venit. Si caii mei se duc de rapa, in fiecare zi, herghelie dupa herghelie.

Ma agat de un fir de martisor, si sper sa ma tina pana simt iar pamantul sub picioare. Cum se face ca pamantul imi dispare de sub talpi cand am mai mare nevoie de el?