dileme

mi'e frica, dimineata, cand plec la birou, de catelul negru cu alb aciuat pe langa blocul meu, care intai se gudura si pe urma latra si se repede. cred ca si lui i'e putin frica de mine, dar nu destul cat sa nu se mai repeada.

in seara asta, venind spre casa, ma gandeam cum o sa ma strecor eu ca sa nu ma simta si imi faceam singura curaj. si m'am surprins spunandu'mi: "the doggie's gotta go". am ramas surprinsa de gandul meu.

e adevarat, as vrea sa nu mai fie acolo catelul, si sa nu ma mai tem atata de inceputul si sfarsitul zilei (din cauza lui). offff, dar unde sa se duca?

sa fie omorat? daca era un homeless sau un copil parasit as fi zis sa fie omorat? nu, dar as fi chemat politia sa'l ia si sa'l duca de acolo. dar nu e om, e caine. nu vine nimeni sa'l ia. nu stiu ce se intampla cu homeleshii, cu copiii abandonati si cu cainii cand vine cineva si ii ia.

ce usor e sa inchid ochii! nu stiu ce s'a intamplat cu ei. nici nu ma intereseaza. poate au murit, poate au fost inchisi in conditii grele. ma gandesc ca oricum, sigur le e mai bine unde or fi fost dusi, nu ma mai incurca pe mine, poate nu genereaza alte conflicte.

nu ma intreb azi ce s'a intamplat cu copiii jegoshi care ma mangaiau pe genunchi in metrou inainte sa se introduca vagoanele noi si moderne. nu stiu unde au fost dusi, daca au ce manca sau cu ce se imbraca. "probabil ca e le mai bine acolo unde sunt".

mie sigur imi e mai bine ca nu trebuie sa le spun NU si sa ma feresc sa nu ma mai mangaie pe genunchi. dar oare nu vom plati un pret pentru obloanele pe care ni le tragem peste constiinta?...