Surpriza pentru cutiamuzicala

Am fost o saptamana si eu pana acilea sa dorm ca eram usor nedormita. Si, la intoarcere, mare cadou mare ce ma astepta in cutiamuzicala. L'am deschis cu grija, sa nu-i stric ambalajul.

Ian poftim ce'mi spune Durasel:

"Hei, e febra premiilor, asa ca iti dau un premiu - ala cu "I love your blog", ca imi place cum scrii. Esti foarte profunda, poate te apuci sa scrii o nuvela. Serios!


Huggy, Durasel"
 
Preiau din discursul de premiere: 
 
"O mai citesc pe Costina, cu al sau blogulet Din Gand in Gand. Costina este o fata sensibila, imi place ca cineva mai are inclinatia catre suflet si gandire. Costinuto, tu ziceai de “Mananca, roaga-te, iubeste”, ca ti-a placut mult cartea, si ai avut fler, ca uite, deja s-a facut si un film cu Julia Roberts si Javier Bardem. De abia astept sa il vad! Te chiero, bre!"
 
Multumesc din inima juriului, nu fara incantarea aferenta si rosirea obrajilor si fluturatul modest, dar gales, din gene :)
 
Este primul premiu si cel mai public cadou pe care l-a primit cutiamuzicala. A mai primit aprecieri si incurajari si chiar o cutie muzicala adevarata, de la ecou, sa nu ramana vreodata in pana de acorduri.
 

Va multumesc, imi creste inima...adica cutia :) de incantare. Maestro, muzica!

 
 
 
 
 
 

Despre sine

Cand se face dimineata, sunt toata curaj.

As avea curaj sa dorm pe rupte, am curaj si sa ma trezesc sa merg la birou. Am curaj sa'mi pun haine colorate si sa visez cai verzi pe pereti. Eu, cea mai Pasari-Lati-Lungila, ating orice imi pun in minte, nimic nu e prea greu sau prea departe pentru mine.

Numai noaptea, ca eroii din filme, care dau cele mai grele lupte cu sinele lor, dau si eu cele mai jalnice si mai patetice batalii. As face orice, numai sa nu raman intre 4 ochi cu sinele meu. Interpun intre mine si sinele meu lumina din camera si lumina de pe hol, ventilatorul, telefonul si mai ales laptopul cu toate minunatiile protectoare care pot izvori din el.

Trag bine draperiile de la geam si inchid bine toate usile, ca nu cumva sinele meu sa dea cu ochii de mine, sau eu de el. Ma feresc cat pot, caci pana acum sinele a repurtat nenumarate victorii, eu fiind o biata umbra a sinelui meu.

Sinele meu a vazut niste lucruri, a auzit niste lucruri, si vrea sa vorbim despre ele. Dar mie nu-mi place cum ii lucesc ochii, si mi'e cam frica sa vorbim despre lucrurile pe care sinele meu le'a vazut si le'a auzit. Eu n'am vazut nimic si gata!

Sinele meu nu intelege ca noaptea se doarme si ziua se merge la birou, si toate astea in haine frumos colorate, printre care nu e loc si pentru lucrurile pe care el le-a vazut si auzit.

Eu zic sa lasam deoparte lucrurile vazute si auzite, sa uitam ca le-am vazut sau auzit vreodata, si daca ne ies vreodata in cale, sa traversam usor pe partea cealalta facandu-ne ca nu le'am observat.

Draperiile sunt bine trase si usile inchise si luminile aprinse, si sinele meu nu poate da ochii cu mine. Dar indata ce inchid ochii, de sub pleoape ma priveste drept in fata sinele meu, cu ochii aia care lucesc intr-un fel, si asta ma sperie foarte tare. Daca reusesc sa adorm, sinele meu imi da de gandit si de visat in moduri felurite despre lucrurile pe care vrea sa le vorbim.

De-aia ar fi mai bine daca n'ar mai trebui sa dorm si sa dau iar nas in nas cu sinele meu cu ochi lucitori. Sinele meu spune ca nu trebuie sa fugi de probleme; dar eu zic ca nici langa ele nu poti sa traiesti.

Oameni care se joaca

Nu este vorba de vreun film cu Peter Pan, este chiar o specie de oameni, oameni mari care se joaca. I’am descoperit ieri din pura intamplare. Sunt foarte greu de observat, pentru ca arata si se comporta exact ca oamenii mari obisnuiti.

 

Cum bine stim, oamenii mari obisnuiti se trezesc cu greu dimineata, pornesc morocanosi spre birou sa faca munci care nu le aduc vreo placere. Oamenii mari asteapta cu nerabdare finalul programului ca sa plece spre casa, unde fac alte lucruri pentru ca “asa trebuie”. Oamenii mari gasesc placere in mancat sau, in orice caz, statul sictirit la mese. Oamenii mari se duc la sala pentru ca “asa trebuie”, si in general fac tot felul de lucruri care “trebuie” facute.

 

Ieri am gasit niste oameni mari care se jucau. Se pitisera intr-un frunzis si jucau prinselea cu hartiute, alune si cuvinte. Cuvintele se agatau unele de altele si zburau din mana-n mana, pana se faceau adevarate poezii. Desi specie timida, oamenii mari care se jucau m-au primit si pe mine la joaca, si toata seara am facut avioane din cuvinte care de care mai colorate, unele mai calde si altele mai racoroase. Cu avioanele din cuvinte creponate am survolat campii aurii fara margini si am pufait amintiri care au fost sau ar fi putut sa fie, pana aproape am uitat sa ne intoarcem.

 

Mi-am reamintit de ce vroaiam sa mai stau afara “inca putin” copil fiind. Oamenii care se joaca s-au scuturat bine de frunzis, sa nu-i banuiasca nimeni, si au inceput sa se comporte ca oamenii mari obisnuiti. Ei muncesc acum in cladiri cu oameni mari obisnuiti, facand “ceea ce trebuie”. Pentru ca nimic nu-i tradeaza, nu poti sti cine sunt. Ar putea fi oricine; ar putea fi chiar colegul tau de birou, care roade la exceluri de azi dimineata.

 

 

Vis de vara