...doar egoism

am vrut sa va scriu

ca mi'e dor de ele.

ca mi'e sila de tragicul situatiei, de tam-tam-ul si circul care se face.
ca mi'e sila de noi si manifestarile noastre penibile.
ca am obosit sa imi tot inventez scuze pentru a merge inainte.
ca nu pot sa plang. si cand pot sa plang, ma simt mai bine (nu mai rau)
ca mi'e sila de viata asta care merge inainte orice ar fi.
ca mi'e sila de penibilul meu cand strig in gura mare in lume ce am pierdut. si lumea nu stie, nu intelege, clasifica totul in categoria "asa e la noi".

ca nu stiu cum sa continui. nu stiu de ce sunt asa disperata sa continui. poate pentru ca nu stiu nici cum sa stau pe loc.

mi'e dor de ele. egoist. pentru mine. am momente cand uit si ce a fost, si ca poate sunt acum intr-un loc mai bun si as vrea doar ca ele sa fie aici. o vorba de la sora mea mai mare, un sfat cum numai ea stia. o imbratisare de la aia mica. sa'mi zambeasca cu gropite si sa zica ca ea dorme cu mine.

lumea asta fara ele ma strange, e mai mica, mai rea si mai rece si mai ales mai falsa. pretinde sa ma comport ca si cum nu s-a schimbat nimic.

viata dupa fuga din tara

Saptamana trecuta va scriam ca soferul criminal, Neacsu Florin, care locuieste pe strada Bucegi, a fugit din tara. Eugen Istodor, de la Catavencu, ne-a intins o mana. Nu stiam cum o sa stea povestea noastra trista in Catavencu, dar Eugen ne-a intins o mana si noi am mers pe mana lui.


A spus lucrurilor pe nume. Scurt si la obiect.

Nu stiu ce sa facem mai departe.

Oamenii spun ca ar trebui sa mediatizam cazul pana in panzele albe. Sa fie peste tot. Ca numai asa se va misca ceva. Nu stiu daca asta e bine sa facem. Nu stiu cat mai poate mama sa retraiasca totul. Am spus povestea de atatea ori, si m'am lovit de atata indiferenta, incat acum am impresia ca spun ceva banal si neimportant. Imi pierd increderea.

Nu stiu ce sa facem mai departe.

poveste fara sfarsit

am scris cu ceva timp in urma aici despre sora si nepotica mea, foarte dragi mie, luate de langa noi de un accident de masina.

nu v'am povestit ce s'a intamplat de fapt atunci si mai ales de atunci.

ce s'a intamplat atunci:

20 decembrie 2005 seara: Eliza, sora mea si Gabita, fetita ei, in masina surorii mele, veneau din Pajura in Berceni sa facem planurile de Craciun. In fata liceului Caragiale, in buricul capitalei europene, un Porche intra in mare viteza pe contrasens. Eliza a fost ucisa pe loc. Gabita a rezistat conectata la aparate in stare de inconstienta timp de 3 zile. Apoi si-a urmat mama in cer.

Dupa cele crestinesti, am inceput sa facem demersurile necesare in justitie, in ianuarie 2006. Documentele constatatoare spun clar ca singurul vinovat pentru acest accident este NEACSU FLORIN, 25 de ani, care locuieste pe strada Bucegi si care conducea automobilul Porche. La momentul accidentului, Neacsu Florin avea carnetul auto suspendat - cu o luna in urma fusese prins conducand cu 131 km/h.

Cu toate acestea, primim amanari peste amanari, incat inceperea urmaririi penale are loc de-abia in octombrie 2006 (la 10 luni de la accident!!).

Prima sentinta - iulie 2007: 2 ani si jumatate cu executare.
Apel - octombrie 2007: o exprimare de specialitate, ceva gen cu suspendare, oricum, fara privare de libertate.
Recurs - februarie 2008: 2 ani si jumatate cu executare. In 24 de ore ar trebui sa fie inchis. Neacsu Florin, care locuieste pe strada Bucegi, nu s'a prezentat la proces.

Martie 2008: suntem citati la proces din nou - Neacsu Florin a depus "contestatie in anulare".

Mama s-a preocupat de acest proces mai bine de doi ani de zile. Full time job. De atatea ori dosarul a fost directionat la instanta gresita, de atatea ori nu a gasit dosarul acolo, de atatea ori a fost tratata cu indiferenta, sfidata in tribunal de Neacsu si avocatul lui (nu va ganditi ca s-a comportat ca un om cu remuscari..), de atatea ori a asteptat in conditii grele afara, sau pe la usile justitiei. Mama - o femeie bolnava, singura dintre noi care a avut timpul fizic necesar si taria psihica de a merge mai departe in orice conditii.

Cand, la recurs, a primit 2 ani si jumatate cu executare, am considerat ca e putin, dar macar va plati cumva pentru ce a facut.

Azi am aflat ca a fugit din tara.

Nu mai am cuvinte, ma simt neputincioasa, parte dintr'un joc absurd. Imi vine sa renunt la tot, la speranta, la viata. Ce pot sa fac?! Am senzatia ca, odata cu ele, mi'a luat dreptul la o viata normala.

Ceva in mine se prabuseste intr'un mare hau. Stiu ca nu ar trebui sa cedez, sa renunt dar... uneori e foarte foarte greu.

vin alegerile..

pai sa vedem...

saptamana trecuta am vazut totul distrus in jurul blocului. inclusiv trotuarul. tot. in limbajul primariei, acest lucru semnifica faptul ca domnul primar este foarte preocupat de calitatea trotuarului si a parcarilor oamenilor, asa ca a intors totul pe dos ca sa le refaca. acest lucru probabil nu are nici o legatura cu alegerile care vin, si s-a intamplat din pura preocupare si spirit crestinesc.

azi e duminica si am avut vreme sa ma uit pe fereastra. nu intelegeam cum pot sa vad eu pana la cinci blocuri mai incolo, parca pana acum nu imi iesea. pe urma am observat cioturile ramase in locurile unde inainte erau copaci cu coroana bogata. acum insa sunt doar niste cioturi, si vor disparea si ele, si uite asa alegatorul turmentat va avea un loc de parcare in plus si privire de perspectiva, sa vada pana la primarie.

in atari momente, ies la suprafata simpatiile mele libertariene.

respectiv nu mi'e clar cum devine chestia asta, adica eu am platit niste muncitori sa taie pomul care mie imi placea, eu am platit (cu impozite si cu pomul din fata blocului) ca vecinul meu sa aiba unde sa'si puna ML-ul, eu platesc politia care nu ma poate apara, eu platesc justitia care nu'mi face dreptate si, in cazurile in care face, tot eu platesc cazarea si masa raufacatorilor incarcerati.

iar vin alegerile, si mie imi e din ce in ce mai greu sa identific raul cel mai mic...

Oda pentru Liliput

in lumea mea mica, oamenii mici fac sa se intample lucrurile mici (si unele lucruri mari).

cand eu gandesc ganduri mici (si unele mari) cu capul meu mic si simt trairi mici (si unele mari) cu inima mea mica, oamenii mici sunt ochii mici care ma privesc si urechile mici care asculta gandurile mele mici de om mic cu puteri foarte mici.

oamenii mici, cu puterile lor mici, fac sa se intample lucrurile mici (si unele lucruri mari).

oamenii mari, sus sus in lumea lor mare, nu stiu despre noi, oamenii mici, despre gandurile si trairile noastre mici (si unele mari).

oamenii mari, cu puterile lor mari, nu misca nimic in lumea noastra mica.

noi, oamenii mici cu puteri mici, nu depindem de oamenii mari cu puterile lor mari, si nu ne asteptam ca ei sa miste vreun lucru mic (sau mare) in lumea noastra mica.

eu, om mic din lumea mica, vreau sa multumesc astazi, din toata inima mea mica, oamenilor mici care, cu puterile lor mici, fac sa se intample lucrurile mici.. SI UNELE MARI!

visele nu ne uita..

Ne luam cu viata de fiecare zi si uitam de visele noastre. Dar visele ne gasesc si ne urmeaza, ne cheama discret de pe o frunza, dintr'o culoare sau dintr'un zambet familiar. Si daca strangem ochii bine bine, ca sa nu le mai vedem, ne apar intr'o zi in fata cand nu ne asteptam.

Nu putem renunta la vise pentru ca visele nu renunta la noi. Visele nu ne uita..

PS: Multumesc, Mihaela, ca mi'ai adus visul inapoi!

offf sugrumarea spiritului civic in Romania

Unii dintre voi sunt deja partasi la initiativa de a avea o asociatie de educatie rutiera, iar cei care nu au aflat inca sunt asteptati sa se alature. Asociatia se va chema probabil "implica-T!" (inca nu am rezervat denumirea).

Am sa va spun curand mai multe despre ce ne'am gandit sa fie cu asociatia asta, ce sa facem si pentru cine. Pentru moment pot sa va spun ca o sa facem orice credem necesar si constructiv pentru a educa si constientiza omuletii de toate varstele si categoriile - soferi si pietoni - cu privire la regulile de convietuire in si pe langa trafic.

A, da, si in ideea de a oferi ocazia acelora dintre noi care doresc sa sustina o cauza, sa faca parte din ceva mai mare :)

M'am interesat ce trebuie sa facem ca sa functionam legal si regulamentar; si sunt multe locuri in care trebuie mers in timpul programului, unele lucruri nici macar nu sunt prea clare. Si bani de cheltuit. Destul de multi. Asta ca sa ai dreptul sa sustii o cauza in Romania, prin eforturi si resurse proprii.

Dintr'o activitate care nu genereaza venituri, trebuie sa platesti demersurile de infiintare, avocat in cazul in care lucrezi si nu ai vreo doua luni de pierdut la ghiseele lor cu program 11.00-14.00 si (am aflat astazi) UN CENZOR! Nu stiu cat costa cenzorul asta, nu stiu de unde sa il iau, dar e absurd sa se ceara sa platesti lunar pe cineva... pentru ce?! Ca sa ai dreptul sa te implici? Ca sa ai dreptul sa oferi?!

Mi se taie rasuflarea de la cat ma seaca justitia din Romania, invatamantul din Romania, sanatatea din Romania si cat de greu se face un lucru, oricat de mic.

Spiritul civic este esenta oricarei societati civilizate. Ne miram ca in Romania nu avem initiativa, se zice ca "nimeni nu face nimic" sau "Romania e o tara frumoasa, o strica doar oamenii din ea".

La noi, voluntariatul se lupta sa existe. Miza principala nu consta din schimbarile pe care le poti aduce, din calitatea a ceea ce faci, ci din a fiinta si a supravietui fara sprijinul si in ciuda tuturor obstacolelor opuse de autoritati, ca si cum ai vrea sa faci ceva impotriva firii, a tarii sau omenirii..

Imi vine sa ies in fata Guvernului si sa strig ca in studentie: UE! UE!

Ceahlaul..parca se chema?

Priveam fara de tinta'n sus
Intr'o salbatica splendoare
Vedeam Ceahlaul la apus
Departe'n zari albastre dus
Un urias cu fruntea'n soare