Simt sub scoarta cum isi face loc un pui de scorbura. Ma jeneaza, asa mica cum e, ca e intunecata si goala. M-am tratat cu soare si fotosinteza si ce au gasit mai bun radacinile mele. Dar simt scorbura cum isi face drum pe sub scoarta mea. Nu vreau sa am scorbura, goala si intunecata. Vreau sa simt plinatate si lumina.
Pentru ce vietate o veni puiul de scorbura sub scoarta mea? Cine stie ce plasmuiri exilate din povesti va adaposti? Poate ca scorbura intunecata vine ca sa imi aduca cu ea animalutul pereche, cu care sa impart noptile viforoase de iarna.
Scorbura isi croieste drum de sub scoarta mea, si imi e mai greu acum sa ma concentrez pe fotosinteza. Simt, in schimb, intunericul si neplinatatea scorburei.
Am fosnit din frunze, am gandit pozitiv, mi-am intins crengile catre soare, dar scorbura tot cu mine este. Daca sunt atat de copaca incat nu pot fugi de ea, nici nu o pot lasa in urma, ce pot sa fac decat sa mi-o asum? E scorbura mea; tine de mine si imi apartine ca si pamantul de la radacini si roua dimineatii. E intunecoasa si goala, dar fara mine nu ar fi nimic (ati mai auzit de scorbura fara copac?).
Imi asum deci scorbura goala si neagra, si astept sa vad ce noua viata si ce noi povesti imi va aduce.
Un comentariu:
sis ma uimesti ce frumos transpui o stare asa urata
Trimiteți un comentariu