vise cu aripi

Vrabiuta avea fata de copilut, dar numai eu observasem asta. Arata exact ca un pui de vrabie, numai fata o avea de copil, si cred ca si degetutele, dar nu sunt sigura, pentru ca in mod clar avea aripi.

Era imbracat tot in penaj gri, si, desi mie imi parea mai mult copilut decat vrabie, oamenii nu il distingeau de celelalte inaripate.



In viata reala, nu imi plac prea tare fiintele cu aripi, senzatia aia de cheratina si faptul ca mor foarte usor. In visul meu insa, nu imi era teama de copilutul vrabie. Imi era teama numai ca ceilalti sa nu il descopere si sa ii faca rau.

Copilutul vrabie urmarea lumea de la fereastra camerei mele, si eu aveam grija sa il feresc de privirile care i-ar fi facut rau.

Acesta a fost visul meu cu aripi, plin de senzatia calda de protectie.

Numai acum, treaza, ma intreb daca nu cumva copilutul vrabie era chiar un inger.

drum nou

In fata, la o aruncatura de bat, cararile mi se incurca. S-a lasat o ceata si nu vad incotro se face drumul.



Stiu ca la cotitura se face un drum nou prin sat nou, dar nu stiu ce drum este, nici ce sat, nici ce aduce cu el.



Azi mai putin decat oricand stiu cine voi fi maine. In ureche imi respira o mare schimbare; si schimbarea ma bucura si umbra ei necunoscuta ma apasa. Inima imi tremura in piept in anticiparea ei, dar si de teama ca schimbarea asta care vine ar putea sa isi ceara propriul bir.

Nu stiu daca schimbarea esti tu, daca o sa-mi apari in fata si o sa ma privesti drept in ochi.



Nu stiu daca schimbarea e o preocupare noua, daca o sa fac altceva, daca o sa castig bine, daca o sa-mi placa.



Nu stiu daca schimbarea e un oras nou, cu oameni noi (si straini), o casa noua (si straina) si pasiuni noi.



Nu stiu daca schimbarea sunt eu, daca o sa ma intalnesc pe mine cea adevarata chiar maine.



Nu stiu deloc ce mare schimbare imi sufla in ureche, si nestiinta asta ma roade pe interior. Si cere liniste. Si somn. Si carbohidrati.

Liniste

Am contemplat zilele astea un pocal perfect. Am uitat sa vorbesc, si ochii mi-au ramas lipiti de pocalul perfect, pe care il sorbeam din priviri si din varful degetelor. Imi place sa imi plimb degetele pe marginea lui, si sa il ascult cum imi canta. Imi place sunetul firav de sticla.



Imi place cum arata, cum reflecta lumina, cum ma reflecta pe mine si cum imi canta sub degete ca un pian. Am uitat ca s-a facut seara, am uitat sa vorbesc, am uitat sa respir. Rasucesc intre degete pianiste linistea din pocal. Nu vreau sa-mi amintesc ce ora e, nici ca imi place sa vorbesc, nici ca nu stiu ce sa fac in liniste.

Shhh, nu ma intreba ce ora e, lasa-mi clipa de sticla, vreau sa mai strecor tiptil o zi pe sub nasul lumii in notele unui pocal perfect.

Alte vise

Intr-o noapte intunecoasa, mergeam singura dinspre Alba Iulia spre Unirii pe partea fara cladiri.



Haite de caini ma inconjurau la tot pasul, si eu incetineam sau chiar ma opream, ca sa nu ma muste; dar ei veneau tot mai aproape si erau tot mai indrazneti.



Pareau ca rasar din asfalt, si tot acolo dispareau, socant, ca si cum n-ar fi fost.

Unirea in renovare, statia de metrou in santier, toate cu iz de abandon; am luat tramvaiul 13 spre casa.



Later edit: Mi-a venit mie sa caut pe unde trece tramvaiul 13 (care in vis era temporar, ca nu mergea metroul pe acolo). Se pare ca, totusi, visele au si ele noima lor, ca nu exista linia 13 :)

Legea compensatiei

Vreau sa cred in ea cand ma gaseste vreo toamna sau sau vreo privire nimerita gresit sau vreo vorba prea ascutita. Ma tem de ea oricand am o zi inspirata, cand ma iubeste vreun copilut sau cand pur si simplu locul meu sub soare pare justificat si indispensabil.



Este legea compensatiei, bat-o vina! Daca ar fi pe bune, ar insemna ca nu poate exista prea multa fericire in viata unui om, pentru ca trebuie sa existe si o cantitate egala de nefericire.

Azi insa vreau sa cred in legea compensatiei, pentru ca sper ca ziua fara gust de pana acum nu este decat prevestirea unei perioade de mare si nesperata fericire.



"fericire-i cand puiul de om/ vrea in brate si moare de somn/ fericire-i cand frunzele cad/ la un picnic in parc... /fericire e cand iti-amintesti/ cat de fericit esti/ cand iubesti /fericire e cand dormi tu la ea kiar pe canapea..."



Later edit: Azi, fericirea mea are aroma de Houston

Baloane vrajite

In visul meu, ma trimiteai sa presar baloane colorate deasupra orasului.


Si eu, imbracata in culori vii, urcam pe matura mea colorata si zburam sus sus deasupra orasului, sa presar baloane colorate.




Era firesc si usor sa zbor, pe matura mea, pana sus sus deasupra orasului. Era firesc ca eu sa fiu cea care presara baloane colorate deasupra orasului.

Pana la finele visului n-am ajuns sa presar baloanele, pentru ca a aparut ea si m-am ascuns. Ea avea puteri de care ma temeam, era imbracata in negru si zbura cu o matura neagra.