Stradutele erau pline de lume, parca ora tarzie nu facea decat sa ii atraga si mai mult. In lejeritatea noptii de vara, cladirile aveau o luminozitate orientala. Oamenii curgeau grupuri de prieteni, cupluri de indragostiti, intr-o atmosfera relaxata, care nu avea nici o legatura cu agitatia incordata a zilei.
Parea ca nimic nu poate atinge Damascul in seara aceea, tot ce se intampla facea parte din destinul Damascului, nimic nu era intamplator, nimic nu era tragic.
Erau firesti terasele cochete, erau firesti flasnetarii de la colt, erau firesti figurile nomade, pompierii cu toporisti rosii, doamnele in port de sarbatoare, motociclistii zgomotosi si biciclistii care se strecurau fara zgomot. Erau firesti cladirile noi si cladirile abandonate, care cascau ferestre intunecate peste terasele la care oamenii ascultau lautari sau mariachi.
Nimeni nu avea vreo treaba acolo, si totusi toata lumea acolo mergea. Acolo se puteau respira arome de mosc, si se puteau pierde identitati. Acolo oricine putea fi altcineva, neconditionat de condici, avans si lichidare. Te-ai fi putut pierde acolo, uitand ca exista timp, ai fi uitat sa imbatranesti, ascultand mariachi la o terasa cu flori, intre atatia oameni atat de firesc diferiti, care vor fi uitat sa imbatraneasca pe stradutele Damascului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu