ploua

Ploua de o saptamana.

Sambata venise primavara. Duminica a inceput sa ploua. E vineri si nu s-a mai oprit. Vremea e emo, emisiunea meteo o sa fie in curand prezentata de pustani machiati cu negru si parul tzeposhit si multe insigne.



Ploaia asta imi picura somn in vene si in ochi. De sub umbrela nu mai vad cerul. La trecerea de pietoni europeana din centrul capitalei europene imi intra apa in ghete.



Intre noi si cer s-a pus un capac, si ne-a prins sub el, separati de soare, captivi singuri cu criza asta si cursul euro si dobanzile la ratele bancilor si salariile inghetate si angoasa somajului.

Arunc in capacul care ma separa de cer cu comedii si carbohidrati si brian tracy. Dar, dupa o saptamana de ploaie, munitia mea s-a imputinat ingrijorator.

Ma uit pe geam. Tot ploua. Capacul nu s-a miscat.

OMUL (preluare de la Blur)

Nu am ce sa mai adaug, nu am ce sa modific. Cu textul de mai jos, Blur a spus tot.

"exista un om care merita toata atentia, care te poate ajuta sa te regasesti, sa te ridici, sa incepi un nou drum. exista un om, un singur om, caruia ii datorezi tot ce ai, care iti datoreaza tot ce ai pierdut si care te poate ajuta sa ai ce iti doresti.

exista.

exista un om, un singur om care merita toata increderea, care merita statui aurite si sacrificii animale, sau, mai mult, sacrificii umane. exista un singur om in lume care iti poate raspunde la toate intrebarile, care te poate sfatui in orice problema. exista omul cel mai pretios pentru tine….

acel om esti intotdeauna tu."

Film pentru voi: Bolt

Si in urma recomandarii pe care v-am facut-o cu privire la filmul Yesman, cineva urma sa se duca sa il vada. Azi, avida de opinii la cald, am aflat ca n-a mai gasit locuri, si a vazut Bolt in loc de Yesman. Trebuia sa vad care a fost substitutul lui Jim Carey.

Chiar daca nu l-as compara cu Yesman, si Bolt e un film bun de vazut; e diferit de Yesman, dar tot bun de vazut. Eu l-as vedea vreo 10 sambete la rand, torcand in bratele cuiva si scotand ocazionale oftate de multumire. Yesman, pe de alta parte, e film bun de vazut luni seara, cand se anunta o saptamana lunga din care deja ai avut neplacerea sa iei o lingurita; Yesman e doza de energie de care ai nevoie ca sa infrunti saptamana. Daca ar fi sa compar, Yesman ar fi o doza de Redbull, iar Bolt ar fi un pahar cu lapte cald si miere.

Dupa primul sfert de ora deja ma pregateam sa inchid filmul si sa identific activitati mai constructive. Actiune si suspans, un supercaine si stapana lui care mereu scapa din ghearele urmaritorilor.. nu reprezinta chiar prima mea optiune.


Bolt Trailer -

Dar pe urma.. pe urma filmul se decojeste, ca o ceapa, de primele straturi si, daca as fi o persoana mai sensibila, as putea chiar sa lacrimez.

Cu siguranta insa am avut ocazia sa rad foarte mult, si sa savurez ironiile unor personaje foarte inteligente si cu mult simt al umorului. Cum ar zice profa de romana: comic de situatie, comic de limbaj si comic de personaj - le are pe toate :)

Nu personajul principal, Bolt, m-a cucerit, ci jigarita reprezentanta a tipilor rai, Mittens. Ea manipuleaza si ameninta pentru a-si asigura supravietuirea, stie ce abordare sa adopte in functie de interlocutor si ii ofera eroului nostru training intensiv despre viata - trebuie sa vedeti cum pisica il invata pe caine sa scoata capul pe geamul masinii in mers! E o faza care nu poate fi descrisa, si chiar si numai pentru faza asta merita sa vedeti filmul.

Sigur, scenaristul va va chinui un pic cu incertitudini si pericole, insa eu la final ma declar multumita si consider ca mi s-a facut dreptate.

Hmm, chiar mi s-a facut pofta de lapte cald cu miere!..

Flixster - Share Movies

There's no home like the one you've got / Cause that home belongs to you.

Multumire

M-am certat azi cu toata lumea.

Cu cineva pentru ca am facut ceea ce trebuie, in ciuda ei.

Cu cineva pentru ca nu observa cand i se ofera ajutorul.

Cu cineva pentru ca m-a ignorat.

A fost o zi plina, ma simt foarte multumita ca am o viata plina, si omuleti cu care sa ma cert in ea, caci stim prea bine ca si impacarea valoreaza ceva.

Yesman

De ce sa faci un film despre a spune "Da" intr-o lume in care se vand bine cursurile de a spune "Nu"? In plus, in situatia economica actuala, as zice ca America s-a descurcat chiar prea bine sa spuna "Da" si celor mai neverosimile aplicatii de creditare.

Si, mai ales, ce face eroul nostru cand propunerile carora le spune "Da" se suprapun? Undeva, in culise, are probabil ca o secretara care ii face ordine in agenda, si ii suna pe omuletii suprapusi sa le spuna rusinosul cuvant "Nu". Nu mai vorbim despre usurinta cu care asimileaza lucrurile noi, devine fluent in koreana, invata sa cante la chitara, invata sa piloteze..

Si totusi.. filmul Yesman mi-a facut o mare pofta de a spune "Da" oportunitatilor. De a face mai usor pasul catre necunoscut. De a invinge instinctul sa ma apar cu un mare si puternic "Nu" de orice lucru la care nu m-am gandit macar cinci minute.



Filmul mi-a parut o versiune ceva mai realista a lui Matrix. "Da" este pilula albastra, si, acceptand provocarea, descoperi ca poti face orice.

"There is no spoon."



Disclaimer: Sigur, exista si o portita de scapare: "Can't say No if you don't want to."

Mica trilogie - Radacini (III)

Am cateva povesti sa va spun. Vreau sa va povestesc despre doua carti, despre o calatorie in trecut si despre un taram fermecat in care ma regasesc uneori - o mica trilogie am putea-o numi.

Astazi am sa va spun povestea calatoriei in trecut, sau a radacinilor mele.

De Craciun am plecat hotarata sa-mi vizitez bunicii si nasa de botez. Desi nu ii vazusem de ceva timp (pe bunici de cateva luni, iar pe nasa de botez de vreo 10 ani), simteam nevoia sa ii vad si sa mai stau cu ei la povesti ca-n vremurile bune.

Dupa ce am aplanat abil o analiza in profunzime cu privire la statutul meu social, au inceput sa curga povestile. Ca in vremurile bune. Trebuie sa mentionez ca bunicii mei din partea mamei - singurii pe care i-am cunoscut - au avut un rol foarte important in copilaria mea. Am crescut aproape numai langa ei pana cand m-au dat la scoala, si ii asociez cu toate aventurile copilariei.

Mamaia ne facea mereu mici placeri, cum ar fi faimoasele " ma-ta mare", niste gogosi cu zahar pe care le mancam fierbinti noi, surorile, impreuna cu verisoara noastra si ce copii se mai aciuau prin curte. Tataia ma lua cu el la pescuit, si noapea sa pazim santierul; si mie imi placea mult, caci nu aveam chef de dormit, iar stelele erau asa de frumoase. Il asteptam pe tataia in fiecare zi cu mare nerbdare sa vina de la fabrica cu paine calda si lapte, si ne bucuram de venirea lui cum nu m-am mai bucurat de nimic de ceva vreme..



Vara, eu, sora si verisoara mea, ne urcam pe garaj, lipaiam pe acoperisul incalzit de soare, si culegeam strugurii din via care se urcase pana sus.

La tara mi-am castigat primul venit. Mi s-a pus mie pata sa imi castig eu banii mei, si m-am dus cu alti copii sa muncesc la un om in sat, sa scot bulbi de lalele din pamant cu tesla, pentru rotatia culturilor. S-a rugat bunicul de mine cu cerul si cu pamantul, mi-a oferit de trei ori banii pe care ii luam acolo, numai sa stau in curte. Dar eu nu si nu. Si m-am dus multe zile, ma trezeam dimineata foarte foarte devreme, iar banii luati ii strangeam intr-un pahar de inghetata si, mai ales, nu ii cheltuiam.


Imi placea sa ud via (mai putin radacinile si mai mult strugurii. Aveam o capra, Stela, pe care o duceam la pascut; imi luam cu mine si cate ceva de citit; si Stela intotdeauna gasea cartile mele mai gustoase decat frunzele pe care i le recomandase mamaia :) Mergeam la garla toti copiii ciorchine, si eu puteam sa stau cu sora mea si cu copiii mai mari.


Mergeam la toate deniile impreuna cu alti copii, iar de Paste mergeam impreuna cu bunica la biserica, si popa ma punea sa citesc din cartea aia mare, si toata lumea tacea si asculta. Si stateam toata noaptea la biserica, si pe urma ne luam la intrecere cu ouale vopsite, si il mai prindeam pe vreunul trisand cu oul de lemn.



De Craciun ne adunam toti si mergeam cu uratul, iar mamaia cocea cate ceva bun, si astepta colindatorii cu covrigi calzi si mere. Erau troiene de zapezi, si noi ieseam cu sania la joaca. Ma faceam leoarca la picioare in cizmulitele de cauciuc pentru copii de pe vremea lui Ceausescu, dar nu-mi venea sa las joaca si sa ma duc in casa. Si unchiul meu ma lua in brate si ma tinea deasupra sobei sa ma incalzesc.

Bunicul taia porcul, si arunca pe el niste paturi; atunci eu si surorile mele ne urcam pe el calare, si parca asta era semnul ca a venit Craciunul.

Asta era universul copilariei mele, in care nu ma plictiseam niciodata, in care nu trebuia sa ma duc undeva in fiecare zi dupa un program anume. Copilaria e un loc din care nu mi-am dorit sa plec, si unde era doar viata si joaca.




Va spuneam ca, de Craciunul acesta, m-am asezat cu bunicii mei la povesti. Nu prea vorbesc ei despre trecutul lor, insa mie mi se pare fascinant. Am mai auzit franturi, dar vroiam sa stiu mai mult. Si asa am aflat ca tatal bunicului meu a fost haiduc, ca tatal bunicii mele a facut o matrita de bani care si-a gasit sfarsitul intr-o fantana (matrita, nu strabunicul), ca stra-strabunicul meu din partea bunicii stapanea mari intinderi de pamant.



Astea sunt povestile cu care m-am incalzit de Craciun. Am sa le mai ascult cand merg la bunici, si sa mi le pastrez undeva scrise cu detalii si date, si sa le dau mai departe. Sunt lucruri frumoase si adevarate, care nu trebuie date uitarii; si oricum, eu cred ca nimeni nu trebuie sa uite ca vine de undeva si de unde anume.

Luati de cititi: Muzica si Tacere

Asa se cheama cartea pe care am primit-o de ziua mea. Intre atatea cadouri, o carte mare (caci e maricica) m-a bucurat foarte, caci de o vreme am redescoperit dragostea mea pentru literatura. E rusinos, dar am avut o lunga perioada in care am citit numai pe baza de utilitate: carti de dezvoltare personala, carti de management, fonduri structurale..

Este o carte despre care nu m-am hotarat ce sa cred. De cand m-am apucat de ea, mi-a ocupat gandurile si mi-a impregnat pielea cu perspectiva si tonalitatea ei, incat acum nu-mi regasesc propriul stil de a scrie, asa ca am sa risc sa va scriu in stilul cartii (sau al autoarei, Rose Tremain).

Nu mi s-a dat ocazia sa ma atasez de un singur personaj principal, si prin prisma lui sa judec lumea. Nici povestirea nu e la persoana a treia, ci mai degraba sunt pagini din jurnalul diferitelor personaje, ale caror destine se intretaie la un moment dat.

Neafiliata vreunui personaj anume, am privit lumea prin jurnalul fiecaruia, intelegandu-i motivele, temerile si sperantele. Povestea nu e organizata cronologic, si unele sectiuni se deruleaza in trecut. Chiar ma gandeam ca s-ar putea face un film dupa aceasta carte, cu planurile ei suprapuse si personaje multiple, fiecare cu lumea lui.

Privind prin ochii fiecaruia, ti-e greu sa il judeci pe regele agasant-perfectionist, sau pe consoarta adultera, sau pe tanara timida sau pe copilul cu mintea ratacita. In schimb, ajungi sa il intelegi pe fiecare, sa ii justifici actiunile, sa iti doresti ca la finele cartii si acest personaj sa fie bine.




Sunt in carte si vreo doua personaje negative, amandoua care exercita vraji neintelese asupra mintilor barbatilor. Unul dintre ele, Kirsten, il subjuga pe rege; cu toate acestea, n-am putut sa o urasc prea tare, pentru ca nu se minte ca e buna si virtuoasa, ci e constienta ca e rea, si recunoaste ca e usuratica si fermecata de lucrurile exorbitante. Celalalt insa, Magdalena, inlocuitoarea mamei perfecte care a murit tanara, are un aer mult mai malefic, si exercita inrobire in masa asupra a tot ce e masculin in gospodarie. Ii inteleg temerile care ii justifica actiunile, dar comportamentul ei crud fata de un copil m-a determinat sa o trec definitiv si irevocabil la personaje negative.

Marturisesc ca m'am simtit un pic usurata sa descopar si un personaj aproape pur negativ (tot mi-a fost mila de ea de cateva ori). Personajele negative sunt importante, au rolul lor de a echilibra lumea. Fara ei, lumea nu poate fi in alb si negru, ci doar in nuante confuze de gri.

Sunt interesante si personajele protejate, tot in numar de doua. Este vorba de doi copii: Bror si Marcus. Bror sufera de dislexie si efectele ei asupra lui intr-o lume in care dislexia nu este cunoscuta. Marcus este un copilut chinuit, care, in circumstante foarte grele, se retrage in lumea lui din ce in ce mai adanc, incat am suferit cateva zeci de pagini bune de teama ca el ar putea ramane pierdut pentru totdeauna. Desi Bror si Marcus sunt personaje slabe, care se confrunta cu mari dificultati, tocmai nevoia lor de protectie joaca un rol important in carte. Vulnerabilitatea lor atrage protectia si angajamentul unor personaje puternice, iar relatia asta exercita asupra personajelor puternice o influenta definitiva.

Probabil ar trebui sa vorbesc si despre personajele principale, insa imi vine greu. Desi in carte m-am atasat foarte mult de ele si am tremurat pentru ele, acestea sunt construite mai simplist. Binele e lipsit de complexitati si intrigi.

Mi-a placut in carte atmosfera conjuratoare. Cuvintele folosite, descrierile si caracterul personajelor - toate conspira la conturarea unei lumi vrajitoresti. Intr-o asemenea lume, poti visa o muzica divina care te poate innebuni si duce la mormant; poti, prin Marcus, sa comunici cu orice vietate; poti sa te indragostesti si poti sa te eliberezi din sclavia dragostei.

Marcus mi-a adus cele mai placute surprize, definind Disperarea ca pe un sat, iar "Dincolo de disperare" ca pe o vale pustie. Mi-a placut definirea starilor ca niste locuri. Marcus e doar un copilut, invata mai greu, insa pentru mine e un mare vrajitor.

Suspansul cartii e putin cam mult prin comparatie cu rezervele mele de rabdare, drept urmare am fost adesea tentata sa citesc ultimele pagini, sa vad cum se termina. Cartea nu m-a dezamagit. Din punctul meu de vedere, titlul subestimeaza cartea.

Multumesc colegilor mei, care mi-au deschis fereastra catre lumea asta magic-vrajitoreasca, desi lipsita de vraji. Deschid oficial lista de inscrieri pentru imprumut intru citirea cartii :)

PS: In ciuda atator concluzii sforaitoare, cred ca merita mentionate si descrierile aventurilor consoartei regale, presarate cu batai pasionale cu franjurii de la draperiile palatului, asta prin anii 1600 (si unii o considera pe Mihaela Radulescu curajoasa).

10 ianuarie

Acum mult timp, intr-o joi noapte rece de ianuarie, la 21.45, am luat examenul de venire pe lume cu onoruri (nota 10, desigur). Dupa ce le-am dat ceva de furca, se pare ca asistentele erau pe cale sa ma incurce cu un alt bebelus, dar am fost salvata de o alunita pe care mama o stia pe degetul meu mare de la mana stanga.


Nu am fost un ingeras de bebelus, ba chiar adesea ii faceam necazuri surioarei mai mari, care la numai sase ani era responsabila de gestionarea dezastrului ambulant care eram eu.

La turta, mama isi aminteste ca am ales paharul cu tzuica (oare la ce se gandeau cand l-au pus acolo?..) , pixul si verigheta. Pana acum, doar partea cu scrisul s-a adeverit, dar am toata viata inainte, e timp si de verigheta, si poate si de tzuica :)

Primul cuvant nu a fost "mama", si nici macar "tata". A fost "golanu'". Nu, nu eram suficient de precoce cat sa anticipez lupta anticomunista si evenimentele din '89. Intorcandu-ne seara tarziu din oras, si cum ITB-ul nu mai venea, tata s-a dus sa caute un taxi; era frig, si isi tinea mainile in buzunare. Mama l-a alint-apostrofat: "Scoate mainile din buzunare, golanule". Imediat si eu: "golanu'". Primul cuvant era rostit; nu mai era cale de intoarcere.

Imi amintesc clar cum am facut primii pasi. Aveam o rochita in culori vii, si stateam in mijlocul patului; imi placeau razele de soare care intrau prin fereastra, si am vrut sa ma duc la ele. Patul era tip recamier si m'am sprijinit de marginea lui. S-a nimerit atunci si un aparat foto in apropiere, iar ai mei n-au ratat ocazia.

Imi amintesc cum, la aniversarea a 6 ani, am primit un cojocel foarte foarte dragut, negru si captusit cu blanita alba.

Azi e iar 10 ianuarie. Eu sunt acelasi copilut fericit sa se bucure de atata atentie. Cu toate ca abia au trecut sarbatorile, a ramas pentru mine destula caldura, destula muzica au ramas destule urari si foarte multe cadouri - cred ca de data asta sunt mai multe decat in oricare dintre anii trecuti!



Va multumesc!

Mica trilogie - doua carti (II)

Am cateva povesti sa va spun. Vreau sa va povestesc despre doua carti, despre o calatorie in trecut si despre un taram fermecat in care ma regasesc uneori - o mica trilogie am putea-o numi.

Astazi am sa va spun povestea celor doua carti.

Am redescoperit in ultima vreme placerea cititului. Nu, nu am avut mai mult timp liber decat de obicei, insa cartile bune sunt greu de lasat din mana.

Prima carte, despre care am scris un picut mai devreme o mini-recenzie in limba engleza, se cheama The Unseen. Povestea ei porneste de la situl thomasnelson.com. L-am gasit intr-o zi din intamplare, nici nu mai stiu unde. Si ziceau omuletii ca au ei un program, si daca sunt de acord sa va povestesc despre cartile ce le citesc de la ei, le pot avea gratis. Sigur, selectia nu e prea vasta (au multe carti, dar majoritatea sunt cu bani). Insa pana acum am citit de la ei o carte de dezvoltare personala si acest roman The Unseen.

Mi-a placut The Unseen, despre un baiat crescut orfan prin sistemele de ventilatie ale cladirilor. Intra el intr-o mare incalcitura de aventuri si peripetii, il fugaresc toate gruparile obscure si periculoase din lume, incat greu de crezut sa mai scape cu viata pana la final. Ce mi-a placut cel mai mult insa au fost trei lucruri:

1. Omuletul nostru isi petrece viata spionand nevazut vietile omuletilor care lucreaza in cladiri publice. Urat, urat, si totusi foarte interesant si intr-o oarecare masura voyeuristic, incat te-ai lua cu firul povestii si ai uita sa-l mai judeci pe omulet. Dar, e adevarat, urat din partea lui. In ochii mei s-a izbavit insa pentru ca, atunci cand, in spionarile lui, a descoperit un complot criminal, a facut tot ce a putut sa il opreasca.
2. Din cand in cand, in minte ii revine hipnotic, precum un theme song, expresia Humpty Dumpty had some great falls..
Buna expresie, m-am identificat bine cu ea, incat si acum cand ma simt in incurcatura, o voce mica imi sopteste in ureche: Humpty Dumpty had some great falls..
3. Omuletul nostru se trezeste la un moment dat fata in fata cu temerea lui cea mai mare. Este chiar el insusi.

A doua carte m-a fugarit o vreme pana sa ma prinda. Mi-a dat o prietena un mail in care mi-o recomanda; apoi mi-a mai recomandat-o cineva. Titlul suna a carte de pitzipoanca pentru care apa calda abia se inventeaza: Mananca, Roaga-te, Iubeste. Nici coperta nu ma incuraja mai mult: titlul scris cu litere din margelute cu ciucurel la capat si din floricele..


Cand am ajuns pe taramul fermecat, m-am trezit cu cartea in brate. "Ti-o imprumut, mi-o dai inapoi cand vrei tu, dar trebuie sa o citesti." Bine, bine.. mi-am zis, e bine sa am ceva de citit in tren. Eram intrigata, ce e cu secta asta? Si.. recomandarile veneau de la surse de incredere. O fi ceva..

...Era ceva. Si eu am insistat deja sa o citeasca omuleti dragi mie, care au nevoie de ea. Este povestea unei omulete simple, scolite, care isi ia inima in dinti sa isi caute viata pe care si-o doreste. Sacrifica in schimb totul: nu doar bani, ci confortul pozitiei si conformitatii sociale care sunt atat de greu de realizat. Si mai bine, povestea e cu final fericit.

Eroina noastra pleaca in lume, se duce sa vada Italia, India si Indonezia. Si povesteste aventurile ei in cuvinte simple, in timp ce le traieste, cu aceleasi intrebari pe care mi le-as pune si eu si poate orice alt omulet. Nu e o inteleapta, o erudita care isi primeste solemn experientele. E femeia simpla, sunt eu, impiedicandu-ma stangaci in miscari, tematoare de ridicol si penibil, cantarind critic situatiile.

Este o carte de care nu m-am putut dezlipi, si cele mai enervante momente au devenit cele in care trebuia sa o inchid ca sa cobor din metrou, iar cel mai important motiv pentru care imi doream sa fie iar 17.30 devenise cartea asta.

Ce e asa tare la ea?

Pai.. la pagina 27 veti gasi oarece definitie a dependentei in dragoste, am gasit-o reprodusa pe un blog. Mie mi-a sunat familiar..

Apoi, in Italia, pofta ei de viata si de mancare buna.

Apoi, in India, lupta ei cu propriile ganduri. Cat de greu e sa faci vocea mica din capul tau sa taca o clipa? Cat suntem de susceptibili la stimuli, cum un gand ne bazaie ca o musca si ne strica toata voia, cum permitem unor circumstante externe neinsemnate sa ne dicteze dispozitia si viata?.. Cat e de greu sa te autodisciplinezi, sa preiei controlul asupra propriei persoane, asupra propriilor ganduri, asupra propriei vieti? Ajunsa aici am gasit punctul de legatura intre cele doua carti pe care - coincidenta! - le-am citit in aceeasi perioada: cel mai puternic oponent al tau esti tu. Daca poti domina sinele, daca poti dicta tu cum sa iti fie viata, nu sa lasi viata sa dicteze cine sa fii tu, aceea este adevarata putere si adevarata libertate.

Indonezia ii aduce reconcilierea intre cele doua extreme: exuberanta Italie si India sacru-austera.

Un an de ucenicie intru ale sinelui o maturizeaza si ii preda haturile propriului destin. A facut sacrificii pentru anul acela, a dat tot ce avea si a pasit in necunoscut. E doar un an, insa in care a castigat enorm.

Ne petrecem viata in scoli si conventii sociale, cautam sa fim parte din sistem, sa avem aprobarea societatii. Este punctul din care porneste povestea ei: era o femeie de cariera, casatorita si instarita. Urma sa continue cu copii, binefaceri, pensie.. Dar ea s-a oprit un an, sa se vada pe sine si sa hotarasca ce isi doreste.

Intre atatia ani de scoala, intre atatia ani de program de la 9 la 6, intre atatea conventii sociale, ce ar insemna pentru tine un an dedicat propriei persoane? Un an in care sa te asculti si sa te urmezi?

Stiu ca nu veti putea sacrifica totul sa porniti catre Italia, India si Indonezia, cum nici eu n-am indraznit. Dar cititi cartea. Neaparat.

Book Review - The Unseen (T.L. Hines)

The Unseen poses a controversial hero, Lucas, who lives his life away from society eyes. He has no identity, no job and no home address. He spends his life hidden in ceilings and ventilation systems of public buildings, secretly spying on the lives of the people working in those buildings.

At first, I was appalled at the idea; however, the voyeur within soon began to enjoy the thrill of secretly observing the lives, habits and “totems” of people. Silent, moving smoothly, leaving no traces, Lucas feeds on food left in refrigerators after office hours. He avoinds any human encounter, his only interaction with society being the totems he likes to subtly collect from the people he watches. His only desire is to remain unseen.

Lucas appears to have grown up in an orphanage, and his interest in spending his life hidden in places hard to reach derives from the times in his childhood when he crept on the roof of the orphanage.

Reading Lucas’ story and overcoming my disagreement with his way of life, I grew to look at things through his eyes. I began to feel curiosity towards the people observed, and to feel the desire that no one interacts with me or finds my location.

Therefore, I was as startled as Lucas when his entire universe was overthrown, as he was caught in the midst of racing action, and his profile came into the spotlight, while he ducked his way through secret agents encounters and gunshots to keep his life. In the end, it all comes together to make sense, as Lucas finds the truth about his origin and chooses a new way of life.

Overall, the book kept me on my toes in a rush of suspense, adrenalin and tables turned.