10 ianuarie

Acum mult timp, intr-o joi noapte rece de ianuarie, la 21.45, am luat examenul de venire pe lume cu onoruri (nota 10, desigur). Dupa ce le-am dat ceva de furca, se pare ca asistentele erau pe cale sa ma incurce cu un alt bebelus, dar am fost salvata de o alunita pe care mama o stia pe degetul meu mare de la mana stanga.


Nu am fost un ingeras de bebelus, ba chiar adesea ii faceam necazuri surioarei mai mari, care la numai sase ani era responsabila de gestionarea dezastrului ambulant care eram eu.

La turta, mama isi aminteste ca am ales paharul cu tzuica (oare la ce se gandeau cand l-au pus acolo?..) , pixul si verigheta. Pana acum, doar partea cu scrisul s-a adeverit, dar am toata viata inainte, e timp si de verigheta, si poate si de tzuica :)

Primul cuvant nu a fost "mama", si nici macar "tata". A fost "golanu'". Nu, nu eram suficient de precoce cat sa anticipez lupta anticomunista si evenimentele din '89. Intorcandu-ne seara tarziu din oras, si cum ITB-ul nu mai venea, tata s-a dus sa caute un taxi; era frig, si isi tinea mainile in buzunare. Mama l-a alint-apostrofat: "Scoate mainile din buzunare, golanule". Imediat si eu: "golanu'". Primul cuvant era rostit; nu mai era cale de intoarcere.

Imi amintesc clar cum am facut primii pasi. Aveam o rochita in culori vii, si stateam in mijlocul patului; imi placeau razele de soare care intrau prin fereastra, si am vrut sa ma duc la ele. Patul era tip recamier si m'am sprijinit de marginea lui. S-a nimerit atunci si un aparat foto in apropiere, iar ai mei n-au ratat ocazia.

Imi amintesc cum, la aniversarea a 6 ani, am primit un cojocel foarte foarte dragut, negru si captusit cu blanita alba.

Azi e iar 10 ianuarie. Eu sunt acelasi copilut fericit sa se bucure de atata atentie. Cu toate ca abia au trecut sarbatorile, a ramas pentru mine destula caldura, destula muzica au ramas destule urari si foarte multe cadouri - cred ca de data asta sunt mai multe decat in oricare dintre anii trecuti!



Va multumesc!