joi, 10 iunie 2010

Mobila vie si alte ganduri spre dimineata



Mai nou sunt precum bebelusii aia, nu pot dormi nici daca sta cineva sa'mi faca jucarii. Indata ce bona de serviciu dispare, tot asa si somnul meu si linistea mea.

Ma gandesc cum e cu mobila asta care se aseaza cand se duce lumea la culcare. De exemplu, televizorul meu nu a fost pornit de cel putin 3 luni. Nu e bagat in priza si nu stiu daca are setata antena. Nu am niciodata timp sa ma uit la TV si nu ii simt lipsa. Cand ma bag la culcare insa, televizorul mai trosneste din cate o incheietura. E ca si cum mobila si casa stau drepti cat e lumina aprinsa, ca niste soldatei in post. Cand insa se da stingerea, se sprijina intr'o rina si isi permit sa motaie si ele.


Numai eu nu'mi prea mai permit sa motai, decat ziua la birou, cand imi iau angajamente fierbinti ca, odata ajunsa acasa, voi dormi pe rupte. La lumina zilei uit ca in ultima vreme numai mobila isi mai permite sa motaie in camera mea.

Eu dorm pe apucate, iepureste, ca si cum astept vreo chemare la oaste.

Si cu cat ma straduiesc sa ma gandesc mai putin, cu atat mai mult gandurile mele se lipesc.
Se lipesc de visul mamei, cu o zi inainte sa mergem cu tata la doctor prima data. Mama a visat ca Gabita il striga pe Filip. Atunci totul era inca doar o raceala netratata.
(si mobila din bucatarie tocmai ce s'a tras la culcare)

Se lipesc de visul meu de sambata, cand eu ma sfatuiam cu fetele cum sa facem ca mi'e urat sa fiu singura acasa dupa ce s'a intamplat cu Filip. Si telefonul suna si era Filip. Si eu, mirata, il intrebam cum e posibil, cum se poate sa ma sune.

Si el imi raspundea:
"PUIULE, stiu ca s-a intamplat asta. Dar noi suntem O FAMILIE, SI LUCRURILE ASTEA NU SE SCHIMBA NICIODATA. Normal ca o sa tinem legatura."




Niciun comentariu: